„Domnul a zis lui Samuel: ‘Când vei înceta să plângi pe Saul pentru că l-am lepădat ca să mai domnească peste Israel? Umple-ți cornul cu untdelemn şi du-te; te voi trimite la Isai, Betleemitul, căci pe unul din fii lui Mi l-am ales ca împărat’.”
1 Samuel 16:1
Când l-a chemat David, de la turmele tatălui lui, pentru a-l unge împărat al Israelului, Domnul a văzut în el pe unul căruia să-i insufle Duhul Său cel Sfânt. David era sensibil la influența Duhului Sfânt şi, în providența Sa, Dumnezeu l-a pregătit pentru slujire sfântă…
După ce David a fost făcut împăratul Israelului, Dumnezeu i-a arătat obligațiile ce-i reveneau. Această învățătură trebuia bine păstrată, drept Cuvântul Domnului pentru David şi pentru cei ce aveau să-i urmeze la guvernare. Ea trebuia recapitulată în mod frecvent, ca lecție de urmat pentru generațiile ce veneau. Vor cerceta cu inimă umilă şi cu rugăciune pentru călăuzire această învățătură cei aflați azi în poziții de răspundere în cauza lui Dumnezeu?
Cu cât sunt mai cu greutate răspunderile, cu atât mai smeriți trebuie să fie lucrătorii şi mai tăgăduitori de sine, ca să nu-şi abată încrederea de la Dumnezeu, devenind mândri şi plini de importanță. Acesta este pericolul care-i amenință pe cei aleşi special de Domnul. Dacă nu sunt înțelepți având înțelepciunea lui Dumnezeu şi dacă nu se silesc să reprezinte atributele lui Dumnezeu, ei se află în pericolul de a se considera suficient de buni pentru orice…
Cei aflați în poziții de răspundere trebuie să fie bărbați şi femei care se tem de Domnul, conştienți că sunt doar nişte oameni, nu Dumnezeu. Ei trebuie să conducă din partea lui Dumnezeu şi pentru El. Dau ei expresie voinței lui Dumnezeu pentru poporul Lui? Permit ei egoismului să le ştirbească vorba şi fapta? Vor minimaliza ei, după ce au obținut încrederea poporului ca lideri ai înțelepciunii, care se tem de Dumnezeu şi-I păzesc poruncile, poziția înaltă pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să o dețină în aceste zile de primejdie? Vor deveni ei, prin încredere în sine, călăuze false, arătând calea prieteniei cu lumea, în locul căii spre cer? (Manuscris 163, 1902)
