„Ah, Doamne, să ia aminte urechea Ta la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, care vor să se teamă de Numele Tău! Dă astăzi izbândă robului Tău şi fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia.”
Neemia 1:11
Neemia, evreu exilat, ocupa o poziție de influență şi onoare la curtea persană. Ca paharnic al împăratului, el avea acces în preajma acestuia şi, în virtutea acestei intimități, a înaltelor lui abilități şi a fidelității probate, a devenit sfătuitorul monarhului. El era un bărbat principial, integru şi inteligent.
În acea țară păgână, înconjurat de fast regal şi splendoare, Neemia nu L-a uitat pe Dumnezeul părinților lui, nici pe cei cărora le fuseseră încredințate sfintele profeții. }nălțimea poziției nu l-a privat de pioşenia lui şi de dragostea pentru frați… Lui nu-i era ruşine cu ei şi cu adevărul, simțind că adevărul trebuia onorat în orice loc. Neemia nu se scuza pentru faptul că avea o credinţă deosebită de cea de la curtea persană…
Zile de încercări speciale şi de strâmtoare veniseră peste cetatea aleasă. Mesageri din Iuda i-au descris lui Neemia situația Ierusalimului. Fusese ridicat al doilea templu şi porțiuni din cetate fuseseră refăcute, dar prosperitatea cetății scădea, serviciul la templu suferea, iar locuitorii trăiau în permanentă panică, din cauză că zidurile încă erau în ruină, iar porțile arse de foc. Capitala lui Iuda se transforma rapid într-un loc pustiu şi puţinii locuitori rămaşi erau amărâți de înțepăturile atacatorilor idolatri: „Unde este Dumnezeul vostru?”
Sufletul patriotului evreu era copleşit de aceste veşti rele. Atât de mare îi era mâhnirea, încât n-a putut să mai mănânce și să bea; el a plâns şi a postit multă vreme. Dar, după prima răbufnire a mâhnirii, Neemia s-a întors către Sprijinul cel sigur. Raportul spune că s-a „rugat înaintea Dumnezeului cerurilor”. El şi-a descărcat povara inimii la Dumnezeu. Neemia ştia că necazul care venea asupra Israelului era rezultatul neascultării şi, în adâncă umilință, a venit înaintea lui Dumnezeu, cerând iertare şi înnoire a grației divine. Cu credincioșie, el face o mărturisire a păcatelor lui şi a păcatelor poporului lui.
Bazându-se, prin credință, pe făgăduința divină, Neemia depune la piciorul tronului milei cereşti cererea ca Dumnezeu să susțină în continuare cauza poporului Său pocăit, să le refacă puterea şi să le construiască locurile pustiite. (Manuscris 58, 1903)
