„…şi am răspuns împăratului: ‘Dacă găsește cu cale împăratul şi dacă robul tău îi este plăcut, trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinților mei, ca s-o zidesc din nou’.”
Neemia 2:5
În final mâhnirea ce împovăra sufletul lui Neemia n-a mai putut fi ascunsă. Nopți de nesomn, dedicate rugăciunii stăruitoare, zile pline de griji, umbrite de speranță amânată, au lăsat urme pe chipul lui. Ochiul pătrunzător al monarhului, antrenat să vegheze la propria siguranță, ştia să citească fața omului şi să străpungă aparențele. Observând că slujitorul său era tulburat, împăratul întreabă dintr-o dată: ,,Pentru ce ai fața tristă? Totuşi, nu eşti bolnav; nu poate fi decât o întristare a inimii”.
Întrebarea aceasta îl umple de griji pe Neemia. Nu se va mânia împăratul auzind că, aflat în slujba sa, un curtean are gândurile departe, la poporul lui strâmtorat? Nu-i va fi luată viața acestui curtean aducător de impietate? Şi planul lui de restaurare a Ierusalimului nu va fi compromis? ,,Atunci”, spune Neemia, ,,m-a apucat o frică mare”. Cu glas tremurând şi cu lacrimi în ochi, el expune cauza mâhnirii lui – mormintele părinților lui era nimicită şi porțile ei arse de foc. Mişcătorul raport stârneşte simpatia monarhului, fără a-i trezi prejudecățile idolatre, şi o nouă întrebare a lui îi oferă lui Neemia ocazia pe care o aştepta de multă vreme: „Ce ceri?”
Dar omul lui Dumnezeu nu răspunde până când nu cere sprijinul Celui care era mai înalt decât Artaxerxe. ,,Eu m-am rugat Dumnezeului cerurilor”, spune el. Cererea tainică trimisă către Dumnezeu era aceeaşi pe care o făcuse timp de multe săptămâni. Acum, încurajat la gândul că are un Prieten atotştiutor şi atotputernic, care acționează pentru el, omul lui Dumnezeu îi face cunoscută împăratului, cu calm, dorința lui de a fi eliberat, pentru o vreme, din slujba de la curte şi autorizat să construiască în locurile pustiite ale Israelului, pentru a-l face din nou o cetate puternică şi bine apărată… Soarta de moment a cetății iudaice atârna de această cerere…
Deşi ceruse ajutorul lui Dumnezeu, Neemia nu stătea cu mâinile încrucişate, în ideea că el nu mai avea nici o grijă sau responsabilitate în cauză. Cu o admirabilă prudență și prevedere, el a purces la înfăptuirea tuturor aranjamentelor necesare asigurării succesului întreprinderii. (Manuscris 58, 1903)
