„Dar iată ce am împotriva ta; tu lași ca Izabela, femeia aceea care se zice proorociță, să învețe și să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.”

Apocalipsa 2:20

Exemplul viu al martirilor și mărturia morții lor era o constantă pledoarie pentru adevăr şi, acolo unde se aştepta cel mai puțin, supuşi ai lui Satana ieşeau din slujba lui, înrolându-se sub steagul lui Hristos.

De aceea, Satana a făcut planuri de luptă mai eficiente împotriva conducerii lui Dumnezeu, împlântându-şi steagul în biserica lui Hristos. Dacă urmaşii lui Hristos puteau fi amăgiți si conduşi să nu mai fie pe placul lui Dumnezeu, atunci puterea lor, rezistența şi fermitatea aveau să eşueze, iar ei să devină o pradă uşoară.

Marele vrăjmaş se străduia acum să obțină prin viclene ceea ce nu reuşise să-şi asigure prin forță. Persecuția a încetat, fiind înlocuită de periculoasele ademeniri ale unei prosperități vremelnice și ale onorurilor lumeşti. Idolatrii au fost conduşi la primirea unei părți a credinței creştine, în vreme ce alte adevăruri, esențiale, erau respinse. Ei mărturiseau că-L primesc pe Isus şi cred în moartea şi învierea Lui, dar nu erau convinşi de păcat şi nu simțeau nevoia pocăinței sau a schimbării inimii. Făcând, în ceea ce-i privea, unele concesii, ei propuneau ca şi creştinii să facă niște concesii, pentru ca toți să se poată uni pe platforma unei credințe în Hristos.

Biserica se afla într-un pericol teribil. Închisoarea, tortura, focul şi sabia au fost o binecuvântare în comparație cu ce se petrecea acum. Unii dintre creştini au rămas intransigenți, declarând că nu puteau face compromis. Alții s-au gândit că a ceda sau a modifica unele caracteristici ale credinței lor, pentru a se uni cu aceia care acceptaseră ceva din creştinism, ar putea fi o cale de convertire totală a acestora… Sub mantaua unui pretins creştin, Satana se insinua în biserică, pentru a corupe credința și a abate mintea oamenilor de la cuvântul adevărului.

În cele din urmă, o mare parte din credincioși au coborât standardul si s-a petrecut o unire între crestinism şi păgânism. Deşi închinătorii la idoi susțineau că sunt convertiți şi uniți cu biserica, încă erau solidari idolatriei, schimbând doar obiectele închinării lor, cu chipuri ale lui Isus și chiar ale Mariei şi sfintilor. Aluatul rău al idolatriei, introdus astfel în biserică, își continua lucrarea nefastă. Doctrine fără sens, ritualuri superstițioase și ceremonii idolatre erau încorporate credinței și închinării. Pe măsură ce urmașii lui Hristos se uneau cu idolatrii, religia creştină devenea coruptă, iar biserica își pierdea puritatea și puterea. Au existat totuşi unii creştini care nu au fost rătăciți de aceste înşelăciuni. (The Spirit of Prophecy, vol. 4, pag.42-43)