„Ne-am dus în țara în care ne-ai trimis. Cu adevărat este o țară în care curge lapte şi miere și iată-i roadele!”

Numeri 13:27

„Aceste vorbe fuseseră spuse cu credință, dar se vede ce a urmat. După ce au descris frumusețea şi fertilitatea ținutului, toate iscoadele, în afară de două, au stăruit asupra dificultăților și pericolelor ce stăteau înaintea israeliților, dacă treceau la cucerirea Canaanului.

Necredința lor a aruncat o umbră tristă asupra adunării. S-a ridicat atunci un val de tânguiri, amestecându-se cu protestele confuze ale unor glasuri. Caleb şi-a dat seama de situație şi a încercat tot ce-i stătea în putere, pentru a contracara influența rea a colegilor lui necredincioși. El nu a contrazis cele spuse până atunci. Zidurile erau, într-adevăr, înalte, iar canaaniții, puternici. Dar Dumnezeu făgăduise acea țară Israelului.

„Haideți să ne suim şi să punem mâna pe țară”, a îndemnat Caleb, „căci vom fi biruitori!” Dar cei zece l-au întrerupt şi au zugrăvit greutățile în culori şi mai sumbre decât prima dată. ,,Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia”, au declarat ei „căci este mai tare decât noi… toți aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor: înaintea noastră şi față de ei parcă eram niște lăcuste.”

Este drept ca oamenii să fie considerați lăcuste pe lângă Domnul Dumnezeul lui Israel. Dar a fost o dovadă de lipsă de credință a iscoadelor faptul că au vorbit așa despre israeliți, în comparație cu oamenii pe care-i văzuseră în Canaan. Copiii lui Israel aveau de partea lor marile puteri ale cerului. Acela care, în mijlocul unui stâlp de nor, îi condusese prin pustie lupta de partea lor. Ei li văzuseră puterea manifestată la Marea Roşie, când, la cuvântul Lui, apele au fost împărțite, făcându-le drum prin mijlocul lor. Cu toate acestea, când au văzut cetățile împrejmuite cu ziduri înalte, iscoadele au lăsat necredința să le pătrundă în inimă, întorcându-se la adunare cu un raport lipsit de credință…

Apoi ni se arată la ce disperare îi duce necredința pe oameni. Frați și surori când gânduri de neîncredere şi necredință vă ajung, amintiți-vă că tăcerea înseamnă elocvență. Nu rostiți cuvinte de necredință, pentru că ele sunt ca semințele care se răspândesc şi aduc roade. Există, în ceea ce ne priveşte, prea multă vorbă şi prea puțină rugăciune. Noi raționăm şi vorbim despre greutățile existente şi uităm să ne încredem în Domnul. Duhul lui Dumnezeu va lucra cu putere pentru poporul Său, dacă-I oferim ocazia. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne deschidem ușa inimii şi să-L lăsăm pe Isus să intre. (Manuscris 10, 1903)