„Când au ajuns la locul numit ‘Căpățâna’, L-au răstignit acolo, pe El și pe făcătorii de rele; unul la dreapta și altul la stânga.”

Luca 22:33

Ca „să sfințească norodul cu însuși sângele Său”, Hristos „a pătimit dincolo de poartă” (Evrei 13:12). Pentru călcarea Legii lui Dumnezeu, Adam şi Eva au fost alungați din Eden. Hristos, înlocuitorul nostru, trebuia să sufere dincolo de marginile Ierusalimului. El a murit dincolo de poartă, unde erau executați criminalii şi ucigaşii. Pline de semnificație sunt cuvintele: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi”…

Asupra lui Hristos, ca înlocuitor şi garant al nostru, stătea fărădelegea tuturor. El a fost socotit călcător al Legii, pentru a ne putea scăpa de condamnarea ei. Vina oricărui urmaş al lui Adam apăsa pe inima Lui. Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, teribila manifestare a dezacordului Lui faţă de fărădelege, li umplea inima Fiului de consternare. Toată viața Lui, Hristos făcuse cunoscută lumii căzute vestea cea bună a harului și iubirii iertătoare a Tatălui. Mântuirea celui mai mare dintre păcătoşi a fost tema Lui preferată. Dar acum, cu teribila povară a vinei pe care o poartă, Isus nu poate vedea fața împăciuitoare a lui Dumnezeu. Întoarcerea feței divine, în acel ceas de suprem chin, I-a străpuns inima cu o mâhnire pe care noi nu o vom putea înțelege niciodată pe deplin. Atât de mare era această agonie, încât chinul fizic de-abia era simțit.

Satana, cu înverşunatele lui ispite, a frânt inima lui Isus. Mântuitorul nu putea vedea dincolo de porțile mormântului. Speranța nu-I prefigura ieşirea din mormânt ca un învingător, nici faptul că Tatăl Îi primea jertfa. El Se temea că păcatul era atât de ofensator pentru Dumnezeu, încât despărțirea Lor va fi veşnică. Hristos a simțit durerea pe care o va simți păcătosul atunci când harul nu va mai pleda în favoarea omenirii vinovate. Aceasta a şi fost rațiunea lui Satana, să atragă mânia Tatălui asupra Fiului ca substitut al păcătosului, ceea ce I-a făcut paharul atât de amar şi I-a frânt inima Fiului lui Dumnezeu…

În mijlocul întunericului îngrozitor, aparent uitat de Dumnezeu, Hristos a sorbit ultimele picături din cupa durerii omenești. În acele ore groaznice, El S-a bizuit pe dovada acceptării de către Tatăl pe care o primise până atunci. El cunoştea caracterul Tatălui Său, Îi înțelegea dreptatea, harul şi marea iubire. Prin credință, El a rămas în Cel de care fusese totdeauna bucuria Lui să asculte. Şi, predându-Se în supunere lui Dumnezeu, simțământul pierderii aprobării Tatălui Său l-a părăsit. Prin credință, Hristos a fost biruitor. (Hristos, Lumina lumii, pag. 623,633,636)