Referitor la apostazia lui Kellogg, care, după cum am văzut, a implicat, fără îndoială, teologia trinitariană, Ellen White spunea în 1906 (acesta fiind anul dinainte ca numele lui Kellogg să fie șters din lista membrilor):

„Această mare lucrare și rezultatele ei sigure îmi sunt prezentate clar. Îmi pare atât de rău că oameni cu judecată sănătoasă nu pot discerne urma șarpelui. Așa o numesc; pentru că astfel o numește Domnul. Unde sunt cei despre care se spune că s-au abătut de la credință, dând ascultare duhurilor amăgitoare și învățăturilor demonilor (1 Timotei 4:1), părăsind credința pe care au ținut-o ca fiind sacră timp de cincizeci de ani? Las această întrebare spre răspuns celor care îi susțin pe aceia care arată atâta viclenie în planurile lor de a distruge și împiedica lucrarea lui Dumnezeu.”[1]

Ellen White subliniază aici faptul că, așa cum era de așteptat, ea putea percepe cu claritate întregul context. Cu alte cuvinte, avea o înțelegere deplină asupra a ceea ce se întâmpla. Acest text a fost scris în 1906, pe când adventiștii de ziua a șaptea rămâneau ferm ancorați într-o credință non-trinitariană. Totodată, fusese redactat la opt ani după publicarea lucrării „Hristos, Lumina lumii”, care era, în aparență, trinitariană. Ellen White avertiza ferm asupra necesității de a păstra această credință non-trinitariană. Ea a afirmat chiar că aceasta era credința care, timp de „ultimii cincizeci de ani”, fusese considerată „sacră” de adventiștii de ziua a șaptea. Aceasta este o afirmație categorică. Poate fi interpretată greșit sau greșit înțeleasă?

Este important să ne amintim că Ellen White a spus că învățăturile adventiștilor de ziua a șaptea despre personalitățile distincte ale lui Dumnezeu și ale lui Hristos (precum și doctrina sanctuarului) au fost ținta atacurilor lui Satana. Declarația pe care a făcut-o ulterior nu diferă de ceea ce a spus în același an:

„Trebuie să păstrăm mereu credința care a fost întărită de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, de la începuturile experienței noastre și până în prezent.”[2]

Prin „prezent”, Ellen White se referea la anii 1905/1906, subliniind că această credință – cea a adventiștilor de ziua a șaptea din primele decenii ale secolului al XX-lea – trebuia păstrată neclintit. De asemenea, ea a afirmat că această credință fusese „întărită de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu”. În mod repetat, Ellen White a mărturisit că Dumnezeu însuși a fost cel care le-a oferit pionierilor aceste convingeri.

Doi ani mai târziu, în 1908, pe măsură ce slujirea lui Ellen White pentru adventiștii de ziua a șaptea se apropia de final (ea a murit în 1915), a scris într-o mărturie cu titlul „Pericolele studiului speculativ”

„Există pericolul ca ideile greșite exprimate în cărțile pe care le-au citit să fie, uneori, amestecate de slujitorii, profesorii și editorii noștri în argumentele, predicile și publicațiile lor, crezând că acestea reflectă principiile învățăturilor Duhului adevărului.”[3]

Prin expresia „Duhul adevărului”, Ellen White se referă la Duhul Sfânt. Mai precis, ea se gândește la adevărul pe care Dumnezeu l-a întărit prin Spiritul Profeției. Acest lucru devine evident din ceea ce adaugă ulterior:

„Cartea Templul viu este un exemplu al acestei lucrări; autorul ei a afirmat, în sprijinul său, că învățăturile sale erau identice cu cele din scrierile doamnei White. Din nou și din nou, vom fi chemați să înfruntăm influența unor oameni care studiază științe de origine satanică, prin care Satana urmărește să reducă pe Dumnezeu și pe Hristos la nonentități.”[4]

Observați cât de semnificativ este faptul că Ellen White a spus că aceste „idei greșite”, găsite în cărțile pe care conducătorii noștri le citeau, aveau legătură atât cu „Dumnezeu”, cât și cu „Hristos” (notând din nou diferențierea). Erau lucrări care tratau subiectul Dumnezeirii. De asemenea, ea a subliniat pericolul ca aceste idei să fie introduse în ceea ce se învăța, în acea perioadă, în predicile și publicațiile adventiste de ziua a șaptea. Deși aceste cărți erau împotriva convingerilor adventiștilor de atunci, liderii noștri continuau să le citească. Ellen White a avertizat că acesta era pericolul. Mai mult, ea a spus că, prin aceste „idei greșite”, Satana urmărea să reducă pe Dumnezeu și pe Hristos la nonentități, adică să le nege caracterul de ființe personale.

Observați, de asemenea, că Ellen White nu a spus că ar fi existat persoane care încercau să reducă Duhul Sfânt la o non-entitate. Ea s-a referit la aceasta exclusiv în legătură cu Dumnezeu și cu Hristos. Cu alte cuvinte, ea nu a spus că Satana încerca să îi prezinte pe Dumnezeu, pe Hristos și pe Duhul Sfânt ca non-entități, ci doar pe Dumnezeu și pe Hristos. Acesta este un aspect de o importanță majoră.

De asemenea, rețineți că Ellen White a afirmat că autorul cărții Templul Viu (Kellogg) susținea că ceea ce scrisese în cartea sa nu era altceva decât ceea ce se găsea în scrierile ei. Aceasta se referea la „ideile greșite” despre care ea spunea că se va încerca să fie prezentate „ca fiind învățăturile Duhului adevărului”. Cu alte cuvinte, la acea vreme se încerca să se prezinte aceste învățături greșite ca și cum ar fi fost susținute de scrierile Spiritului Profeției (scrierile lui Ellen White). Așa s-a întâmplat în alfa ereziilor. Ar putea fi la fel și în omega? Acest lucru este, fără îndoială, o certitudine.

---

Va urma.

Note de subsol:

39. Ellen G. White, „Mărturii Speciale, Seria B, Nr. 7, pagina 61, ‘Ieșiți afară și fiți separați'”, 1906.

40. Ellen G. White, Mărturii Speiale, seria B, nr. 7, pagina 57, Sanitarium, California, 4 decembrie 1905, „Stând în calea mesajelor lui Dumnezeu”, vezi și New York Independent, 27 februarie 1906.

41. Ellen G. White, Mărturii pentru comunitate, vol. 9, p. 68, 1909, „Literatura în slujire”; vezi și Review and Herald, 6 august 1908, „ Circulate the publications No. 1”.

42. Ibid.