„Copacul pe care l-ai văzut, care se făcuse atât de mare şi puternic încât i se înălța vârful până la ceruri… eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic… Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului şi îți vor da să mănânci iarbă, ca la boi… şi şapte vremi vor trece peste tine, până vei cunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăția oamenilor şi o dă cui vrea.”
Daniel 4:20,22,25
Ultimul vis pe care i l-a dat Dumnezeu lui Nebucadnețar și experiența împăratului în această privință conțin lecții de importanță vitală pentru toți cei care au legătură cu lucrarea lui Dumnezeu…
Credinciosul Daniel a venit înaintea împăratului nu pentru a-l flata, nu pentru a interpreta eronat visul, ca să-şi asigure favoarea acestuia. Asupra lui apăsa solemna îndatorire de a-i spune împăratului Babilonului adevărul. El a zis: ,,Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi şi tâlcuirea lui pentru protivnicii tăi! Copacul pe care l-ai văzut… eşti tu, împărate”.
Considerăm noi împărăția Babilonului mai importantă înaintea lui Dumnezeu decât soliile şi răspunderile pe care El le-a încredințat poporului Lui ales, asupra căruia va veni sfârşitul pământului? Avem aici de-а face cu lucrările marelui EU SUNT, menite să schimbe chiar și inima unui împărat păgân. Există un Văzător care ia seama la toate lucrările oamenilor, dar, în mod deosebit, la ale celor ce trebuie să-L reprezinte primindu-I adevărul în inimă şi descoperindu-l lumii…
În visul lui Nebucadnețar, obiectul guvernării este frumos reprezentat de un copac mare, ,,a cărui frunză era aşa de frumoasă şi care avea roade atât de multe şi în care era hrană pentru toți, sub care se adăposteau fiarele câmpului şi în ramurile căruia își făceau cuibul păsările cerului”. (Manuscris 29, 1895)
Profetul Daniel i-a tălmăcit visul împăratului, adăugând solemna avertizare: „De aceea, împărate, placă-ți sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale și trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociți și poate că ți se va prelungi fericirea!”… Vreme de douăsprezece luni a fost pus la probă împăratul, timp în care faptele lui au fost cântărite în balanța Sanctuarului din cer.
Dar, într-o dimineață, plimbându-se pe terasa palatului, ,,împăratul a luat cuvântul şi a zis: ‘Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăției mele şi spre slava măreției mele?’” Pe când își dădea împăratul astfel importanță, chiar când, „nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului… un glas s-a pogorât din cer şi a zis: ‘Află, împărate Nebucadneţar că ți s-a luat impărăția!’” (Scrisoarea 71, 1894)
