„Ziua praznicului Azimilor, în care trebuia jertfite Paştele, a venit. Şi Isus a trimis pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: ‘Duceți-vă de pregătiți-ne Paștele, ca să mâncăm’.”

Luca 22:7,8

Hristos i-a ales pe Petru şi pe Ioan, care trebuia să lucreze în strânsă colaborare… El le-a spus: „Iată, când veți intra în cetate, vă va ieşi înainte un om, ducând un ulcior cu apă; mergeți după el, în casa în care va intra, şi spuneți stăpânului casei: ‘Învățătorul îți zice: Unde este odaia pentru oaspeți, în care să mănânc Paştele, cu ucenicii Mei?’”

Hristos voia să prevină orice mişcare prematură ce ar fi putut fi făcută de trădătorii veniți la cină, care să-l concureze pe Iuda în lucrarea lui. Era un lucru obişnuit pentru cei care locuiau în cetate să-i găzduiască pe străinii care doreau să sărbătorească Paştele. Solia ucenicilor a luat forma unei porunci. S-ar putea să ni se pară necuviincios din partea acestor doi galileeni să-i vorbească astfel unui străin. Dar lucrurile s-au întâmplat cum prezisese Isus. Ucenicii au întâlnit un om cu un ulcior, l-au urmat, au intrat în casa în care a intrat el şi şi-au repetat solia, găsind totul pregătit de stăpânul casei…

Erau ultimele Paşte pe care Isus le serba împreună cu ucenicii. El ştia că urma să vină ceasul Lui; El Însuşi era adevăratul Miel de Paşte şi, în ziua în care se mâncau Paştele, avea să fie jertfit. Hristos ştia că ucenicii Lui nu vor uita niciodată împrejurările legate de această ocazie.

Primele cuvinte ale lui Hristos, după ce ucenicii s-au adunat în jurul mesei, au fost: „Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi, înainte de patima Mea; căci, vă spun că, de acum încolo, nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăția lui Dumnezeu”…

Isus avea multe să le spună ucenicilor în acea ultimă seară petrecută cu ei. Dacă ar fi fost pregătiți să primească ceea ce dorea El să le împartă, ei ar fi fost scutiți de chinuri sufleteşti, de dezamăgire și necredință. Dar Isus a văzut că nu puteau primi ceea ce El avea să le spună. Privindu-le fețele, cuvintele de avertizare și mângâiere I se opreau pe buze. Clipele treceau în tăcere. Isus părea că așteaptă. Ucenicii nu erau în apele lor. Privirile pe care și le aruncau unul altuia trădau gelozie şi concurenţă… Ei se agățau de ideea lor favorită, că Hristos Îşi va arăta puterea şi va lua loc pe tronul lui David. În inima lui, fiecare dintre ei încă mai tânjea după locul cel mai înalt din împărăție. (Manuscris 106, 1903)