„Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile.”

Luca 24:45

Cuvintele lui Isus trebuie judecate nu doar în raport cu măsura înțelegerii celor care le aud, ci trebuie văzută importanța pe care le-a dat-o El Însuşi. Hristos lua adevăruri vechi, al căror autor era, şi le punea înaintea ascultătorilor Săi în lumina proprie Cerului. Cât de diferită era semnificația lor! Ce torent de sensuri, strălucire şi spiritualitate aducea această prezentare a lor!

După înviere, Hristos a deschis mintea urmaşilor Săi, pentru ca ei să poată înțelege Scripturile. Totul fusese denaturat, prin strădaniile iscusite ale lui Satana. Adevărul era acoperit de aberațiile erorii şi ascuns vederii mărginite a omului. Când Hristos Se referea la umilirea, respingerea şi răstignirea Lui, ucenicii nu puteau să-I prindă sensul. Ei fuseseră educați să aştepte ca Hristos să aşeze o împărăție vremelnică, iar când El le vorbea despre suferințele Lui, nu puteau înțelege ceea ce spunea. Isus i-a dojenit pentru încetineala înțelegeri și le-a promis că, atunci când va veni Mângâietorul, le va aduce aminte multe lucruri.

Hristos avea multe adevăruri de prezentat ucenicilor Lui, adevăruri despre care nu putea să le vorbească atunci, pentru că ei nu înaintaseră după lumina care fusese trimisă asupra legii levitice şi darurilor de jertfă. Ei nu primiseră această lumină, nu înaintaseră după ea și nu o urmaseră pentru a primi şi mai multă strălucire, pe măsură ce Providența i-ar fi condus pe cale.

Din acelaşi motiv, nici ucenicii de azi ai lui Hristos nu înțeleg importantele chestiuni ale adevărului. Atât de redusă a fost înțelegerea chiar şi a celor care îi învață pe alții adevărul, încât multe lucruri nu le pot fi descoperite până când nu vor ajunge în cer. N-ar trebui să fie aşa. Dar, pe măsură ce mintea oamenilor devine îngustă, ei cred că știu totul şi stabilesc limite punctelor adevărului, despre care au doar o simplă imagine. Oamenii îşi închid mintea ca și cum, pentru ei, n-ar mai fi de învățat, şi dacă Domnul ar încerca să-i conducă, ei n-ar urma luminii mai mari, rămânând prinşi de punctul în care cred că văd o licărire de lumină, care nu este decât un inel din lanțul viu al adevărurilor şi făgăduințelor ce trebuie studiate…

Desfășurarea adevărului va fi răsplata căutătorului cu inima umilă, care se teme de Dumnezeu și umblă cu El. Adevărul la care ajunge mintea este capabil de constantă dezvoltare şi noi descoperiri… Pe măsură ce îl percepe la valoarea lui, mintea devine mai elevată, mai înnobilată și sfințită. (Manuscris 143, 1897; publicat în 16 Manuscript Releases, vol. 16, pag. 122-123)