„Şi David a zis tuturor slujitorilor lui, care erau cu el la Ierusalim: ‘Sculați-vă să fugim, căci nu vom scăpa dinaintea lui Absalom’.”
2 Samuel 15:14
David n-a fost vreodată mai demn de admirație ca în vremea strâmtorării lui. Nicicând n-a fost acest cedru al lui Dumnezeu cu adevărat mai măreț decât atunci când s-a luptat cu furtuna… Cu spiritul zdrobit şi plin de lacrimi, dar fără murmur, el părăsește locul slavei şi, de asemenea, al crimei lui şi fuge pentru a-şi scăpa viața…
Şimei vine la el cu o furtună de blesteme, strigându-i în față insulte şi împroşcându-l cu praf şi pietre. Dar când unul dintre oamenii credincioşi lui David îi spune: „Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul!”, mâhnit şi umil, David răspunde: „Dacă blesteamă, înseamnă că Domnul i-a zis: ‘Blesteamă pe David’… Lăsați-l să blesteme”…
Când procesiunea fugarului se întâlneşte cu Tadoc şi Abiatar, împreună cu leviții, care duceau chivotul lui Dumnezeu, o clipă, David vede printre nori steaua speranței că, având cu el acest prețios simbol al prezenței divine, situația lui s-ar putea îmbunătăți substanțial…
Dar cât de neegoist, cât de nobil este omul David! În necazul lui copleşitor, David ia o hotărâre. Ca un cedru din Liban, el priveşte spre cer şi porunca împăratului este: „Du chivotul lui Dumnezeu înapoi în cetate!”… Respectul lui pentru chivotul lui Dumnezeu nu-i dădea voie să consimtă periclitarea simbolului legământului, prin vicisitudinile fugii precipitate…
El nu putea îngădui ca cetatea să fie lipsită de acest simbol de la care i se trăgea numele de „Muntele cel Sfânt”. Dacă ar fi fost egoist şi plin de sine, David ar fi recurs la orice ca să-şi refacă situația şi siguranța. Dar el trimite la locul lui sfântul mobilier şi nu mai face un pas înainte până nu-i vede pe preoți întorcându-se cu sfânta povară, pentru a o duce la Cortul Întâlnirii, la Sion…
Glasul conştiinței, mai necruțător ca al lui Şimei, îi aduce aminte păcatele. David îl are continuu în fața ochilor pe Urie Hetitul… Deşi nu-l ucisese cu mâna lui pe Urie, el ştia că vina acestui omor apăsa asupra lui…
Împăratul îşi amintea de câte ori Dumnezeu intervenise pentru el şi se gândea: ,,Dacă voi căpăta trecere înaintea Domnului, mă va aduce înapоi şi mă va face să văd chivotul şi locaşul lui”, dar, pe de altă parte, spunea: „Dar dacă va zice: ‘Nu-Mi place de tine!’, iată-mă, să facă ce va crede cu mine”. (Scrisoareа 6, 1880)
