„Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, care-L ruga şi-I zicea: ‘Doamne, robul meu zace în casă slăbănog și se chinuiește cumplit’. Isus i-a zis: ‘Am să vin şi să-l tămăduiesc’.”

Matei 8:5-7

Centurionul își simțea nevrednicia. El era un om cu sufletul smerit, deşi era bărbat cu autoritate, și se simțea nevrednic să-L aibă sub acoperişul lui pe Isus Hristos, cu puterea Sa de a face minuni. Dar cuvântul Domnului era cel mai important pentru el, tot așa cum el putea spune ostașilor pe care-i avea sub comandă „du-te”, si ei s-ar fi dus, sau „vino”, şi ar fi venit, iar robului lui „fă cutare lucru”, şi acesta l-ar fi făcut.

El avea încredere în cuvintele lui Isus, chiar și numai rostite, că-i vor vindeca robul. Când 1-a auzit, Isus S-a minunat: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credință aşa de mare!”…

Națiunea iudaică n-a vrut să-L primească pe Mesia când a venit exact aşa cum spuseseră profețiile că va veni. Dar iată un om care nu se pretindea israelit, care nu avusese ocaziile pe care le avusese din abundență poporul Israel, dar care, în credință și prețuire față de Hristos, se afla mult înaintea poporului Israel, pe care Dumnezeu îl făcuse depozitarul celui mai sacru şi prețios adevăr.

Cine erau, practic, israeliții? – iudei sau păgâni, barbari, sciți, sclavi sau liberi? Isus „era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:10,11). Dar acest roman, un comandant cu autoritate, a venit la Isus cu o cerere dintre cele mai serioase, pentru unul din slujitorii lui, bolnav de paralizie și greu chinuit. Credința lui era curată și neegoistă, în simplitatea ei. El nu I-a cerut lui Isus „arată-mi un semn din cer”, dar i-a cerut să-i vindece robul bolnav, spunându-I că era nevrednic să-L aibă pe Domnul în casa lui. Cel ce locuiește în locul prea înalt vine totuşi și stă cu cel cu inima umilă şi smerită…

Dacă oamenii primesc lumina aşa cum este prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu, în adevăr, va fi o statornicie a țintei care-i va face capabili să stea drepți, în independență morală, în dificultăți şi pericol. Caracterul este format şi întărit prin adevăr – un caracter care va rezista în ziua încercării ce ne stă în față, oricât de grea ar fi presiunea și oricât de severă ar fi strâmtorarea pe care le poate aduce pregătirea pentru Ziua lui Dumnezeu. Principiul neprihănirii lucrează dinăuntru spre exterior, făcându-se singur simțit. (Scrisoarea 114, 1895)