„pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate.“
Evrei 1:8
În pustie, Hristos a suportat încercări pe care ființele omenești nu le pot pricepe. Aici, El a fost pus față-n față cu puterea subtilă a lui Satana care a urmat cu Adam și cu Eva, venind de la început, punând în discuție suveranitatea lui Hristos. „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, dovedește-mi”, insinua el. Satana știa bine cine era Hristos, pentru că, la Gadara, duhurile rele din cei doi îndrăciți au strigat: „Ce legătură este între noi și Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuiești înainte de vreme?” După ce Isus a trecut prin testul celui de-al doilea Adam, frumusețea caracterului Lui a strălucit prin natura umană în care era îmbrăcat. Satana putea vedea, prin umanitatea lui Hristos, slava și puritatea Celui Sfânt, cu care fusese împreună în curțile cerești. Privind la Isus, în minte i-a venit imaginea a ceea ce a fost și el în vremea când avea frumusețe și sfințenie.
Înălțarea de sine l-a dus la căutarea unui loc mai presus de Fiul lui Dumnezeu, dar n-a reușit. Putea, oare, acum să-și realizeze planul profitând de natura umană slăbită a lui Isus? El știa că, dacă ar fi putut să-L facă pe Hristos să cedeze o iotă din legătura Sa cu Tatăl, ar fi putut avea pe de-a-ntregul lumea în puterea lui și ar fi putut să o conducă așa cum numai el, în natura lui spirituală schimbată, ar fi putut să o facă. Dar Cel pe care încerca Satana să-L biruie era Domnul cerului și toate eforturile ispititorului erau inutile. Văzând că nu putea birui, Satana era plin de ură…
Apoi Satana L-a dus pe Hristos pe streașina Templului și I-a spus să Se arunce, încercând astfel să-L conducă la păcatul mândriei. El I-a amintit de ocrotirea îngerilor. Dar nici o ispită nu-L putea face pe Mântuitor să accepte provocarea…
Vrăjmașul părea să aibă puterea de a-L purta pe Hristos unde voia el, pentru că, mai departe, L-a dus pe un munte foarte înalt și de acolo I-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor. Atunci, divinitatea a fulgerat prin natura umană și îngerii căzuți L-au văzut pe Isus plin de slavă înaintea lor, spunând: „Înapoia Mea, Satano!”
În calitate de Căpetenie în curțile cerești, Isus era obișnuit să primească asistența îngerilor și, la orice oră din timpul vieții Sale de pe pământ, I-ar fi putut cere Tatălui douăsprezece legiuni de îngeri. Dar nici o provocare și nici o ispitire care să-L determine să-Și manifeste prerogativele divine n-au putut să-L facă să se abată de la drumul trasat pentru El de Dumnezeu. (Scrisoarea 7, 1900)
