„Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar dacă nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat.”
Daniel 3:17,18
Visul extraordinar a lui Nebucadnețar a produs o remarcabilă schimbare în ideile lui şi, pentru puțin timp, el a fost sub influența temerii de Dumnezeu; dar inima lui nu fusese încă eliberată de mândrie, de ambiția omenească şi de dorința înălțării de sine. După ce prima impresie s-a stins, el se gândea numai la propria mărire şi căuta să vadă cum ar putea fi visul deturnat spre onoarea lui.
Cuvintele ,,tu eşti capul de aur” au impresionat cel mai puternic mintea împăratului. El s-a gândit să facă un chip care să depășească originalul, un chip a cărui valoare să nu scadă de la cap spre picioare, precum în cazul celui arătat în vedenie, ci să fíe făcut în întregime din metalul cel mai prețios. Astfel, chipul întreg avea să reprezinte măreţia Babilonului şi împăratul intenționa ca, prin splendoarea acestui chip, profeţia referitoare la imperii să fie alungată din mintea lui şi din mintea celorlalți, care auziseră visul şi interpretarea lui. Din prada de război, „Nebucadnețar a făcut un chip de aur”… şi a chemat pe toți dregătorii împărăției să se adune pentru sfințirea chipului şi, la sunetul instrumentelor muzicale, să se închine idolului…
Ziua stabilită a sosit şi, la sunetul muzicii de semnal, marea adunare s-a aruncat cu fața la pământ, închinându-se chipului de aur. Dar cei trei tineri evrei, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego (nu există vreun raport că Daniel se afla printre ei), nu L-au dezonorat pe Dumnezeul cerului prin aducerea de slavă unui idol. Fapta lor a fost raportată împăratului şi, mâniat, acesta i-a chemat la el, încercând prin amenințări să-i facă să se alăture celor mulți, în închinarea la chip. Politicos, dar ferm, ei şi-au declarat loialitatea față de Dumnezeul cerului și credința în puterea Lui de a-i scăpa în vremea încercării.
Mânia împăratului nu mai cunoştea margini. El a poruncit încălzirea cuptorului de şapte ori mai mult şi, fără zăbavă, tinerii evrei exilați au fost aruncați în foc. Atât de aprige erau flăcările, încât oamenii care i-au aruncat în cuptor pe cei trei au murit arşi. (Manuscris 110, 1904)
