„’Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?’ Şi găseau o pricină de poticnire în El.”

Marcu 6:3

Viața de umilință a lui Hristos ar trebui să fie o lecție pentru toți cei care doresc să se înalțe pe ei înşişi mai presus de alții. Deşi nu avea nici o urmă de păcat în caracter, El a binevoit să unească natura noastră umană decăzută cu divinitatea Sa…

În umilință a început Hristos marea Sa lucrare de ridicare din ruina păcatului a rasei căzute, reabilitând-o prin puterea Lui divină, pe care a unit-o cu umanitatea. Trecând pe lângă marile cetăți și renumitele locuri de învățătură și presupusă înțelepciune, El Şi-a făcut cămin în umilul şi neînsemnatul sat Nazaret. O mare parte din viața Lui a fost petrecută aici, de unde, îndeobşte, se credea că nu poate ieşi nimic bun. El a umblat, când a fost pe pământ, în calea celui sărac, neglijat şi suferind, luând asupra Lui toate necazurile ce trebuia purtate de cei necăjiți… Familia Lui nu se distingea prin învățătură, bogăție sau poziție socială. Mulți ani, El a lucrat în meseria de tâmplar.

Iudeii se lăudaseră cu mândrie că Hristos avea să vină ca un rege, pentru a-i supune pe duşmani şi a-i secera, în mânia Lui, pe păgâni. Dar viața umilă şi supusă pe care a trăit-o Mântuitorul nostru, care ar fi trebuit să-L înalțe în inimile lor şi să le dea încredere în misiunea Lui, i-a intrigat şi ştim cu toții tratamentul pe care L-a avut din partea lor…

Hristos nu a alimentat exaltarea poporului, slujindu-le mândria. El S-a umilit pe Sine şi a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Dacă mândria omenească nu este umilită şi înfrântă, dacă inima înverşunată nu este îmblânzită de Duhul lui Hristos, este imposibil să se imprime asemănarea divină în noi. El, umilul nazarinean, ar fi putut arăta dispreț pentru mândria oamenilor, pentru că era Comandantul curților cereşti, dar a venit în lumea noastră în umilință, pentru a arăta că nu bogățiile, poziția, autoritatea sau titlurile de onoare sunt ceea ce apreciază și cinsteşte cerul, ci oamenii care-L vor urma pe Hristos, făcând onorabilă orice poziție de slujire, în virtutea caracterului lor, prin puterea harului Său.

Nici o fiinţă omenească nu are temei să se înalțe pe sine, în mândrie. „Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: ‘Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite’.” (Scrisoarea 81, 1896)