„El, când era insultat, nu răspundea cu insultă; când suferea, nu amenința, ci Se încredința Celui ce judecă cu dreptate. El Însuși a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcat, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați.” 1 Petru 2:23-24
Isus a luat asupra Sa aceeași fire pe care o am și eu. S-a confruntat cu aceleași ispite cu care mă confrunt și eu. De bunăvoie, S-a făcut asemenea mie în lupta împotriva ispitei. A arătat că este posibil ca cineva atât de slab ca mine să fie ascultător de sfânta voință a lui Dumnezeu, prin harul oferit.
El a fost greșit înțeles, dar nu a consimțit nici măcar la cea mai mică abatere de la calea dreaptă. În mijlocul egoismului și păcatului, al ipocriziei și al îndreptățirii de sine, care caracterizau vremea Sa, El a arătat, prin însăși viața Sa, legea lepădării de sine și a iubirii pline de sacrificiu. Prin viața Sa, El reflecta ceea ce învăța.
A trăit pe deplin ca om, obosind la fel ca mine și însetând atunci când mergea sub dogoarea soarelui. A avut nevoie de somn ca să-Și refacă puterile după o zi de trudă, la fel ca mine. A avut nevoie de hrană pentru trupul Său, la fel ca mine. În toate acestea, nu era cu nimic diferit de mine. A fost fratele meu în trup.
Și totuși, El era Fiul lui Dumnezeu, una cu Tatăl din veșnicie, prin care au fost făcute lumile și în care toate se țin împreună. Înainte să vină în această lume ca Fiul Omului, heruvimii și serafimii Îi slujeau cu bucurie, iar îngerii împlineau voia Lui. Era cu Dumnezeu și era Dumnezeu. Era acasă, în slava măreață a cerului.
Care este explicația acestor aparente contradicții ale ființei Sale? Explicația constă în faptul că El a trăit pentru mine. Numai cineva care este mai mult decât un om a putut deveni reprezentantul omului și exemplul neamului omenesc. El (Hristos) nu numai că a însușit natura omenească, dar a adunat în Sine fiecare membru al familiei omenești și a devenit reprezentantul meu personal. Astfel, El a trăit o viață care poate fi trecută în contul meu, ca și cum aș fi trăit-o eu însumi, dacă accept locul meu în El.
Aceasta reprezintă adevărata înțelegere a îndreptățirii prin credință, adică a fi socotit neprihănit prin acceptarea vieții trăite de altcineva. Nu este doar o doctrină teologică sau un articol de crez. Este o tranzacție reală, în cadrul căreia o viață de neprihănire înlocuiește o viață de păcat, ca răspuns la credință. „Dacă te predai Lui și-L accepți ca Mântuitor al tău, atunci, oricât de păcătoasă ar fi fost viața ta, de dragul Lui ești socotit neprihănit. Caracterul lui Hristos ia locul caracterului tău, iar tu ești acceptat înaintea lui Dumnezeu ca și cum n-ai fi păcătuit niciodată.”
Nu voi încerca să explic această providență minunată care oferă un temei de încredere atât de solid pentru mântuirea mea personală, ci voi spune doar că în ea „mila și adevărul se întâlnesc, neprihănirea și pacea se sărută” (Psalmii 85:10). Am acceptat viața pe care Isus a trăit-o pentru mine. El îmi împlinește nevoia. Ai acceptat și tu viața Lui?
