„Și îngerului bisericii din Sardes să-i scrii: Iată ce zice Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele: Știu faptele tale, că îți merge numele că trăiești, dar ești mort. Veghează și întărește lucrurile care rămân, care sunt pe cale să moară, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea lui Dumnezeu. Adu-ți aminte deci cum ai primit și ai auzit; ține și pocăiește-te! Dacă nu veghezi, voi veni peste tine ca un hoț și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine.”
Slujitorii Evangheliei lui Hristos, puși să vegheze asupra sufletelor ca unii care vor da socoteală, nu se vor mulțumi cu o cunoaștere superficială a Cuvântului. Ei vor cerceta cu stăruință Scripturile și, adesea, vor fi găsiți plecați pe genunchi, cerând cu umilință înțelepciunea care vine de sus, ca să poată „întări lucrurile care rămân, care sunt pe cale să moară” . Glasul blând al Mântuitorului răsună peste veacuri: „Învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:29). Isus a fost cel mai mare Învățător pe care lumea l-a cunoscut vreodată. Cuvintele Sale, pline de viață și de putere, străpungeau inima. El a rostit adevărul în cuvinte clare, adânci, pătrunzătoare, iar pildele Sale erau curate, înălțătoare, izvorâte din lumina cerească. Niciodată n-a coborât comoara sfântă a adevărului la nivelul ușurătății. Niciodată n-a amestecat simboluri ieftine sau imagini de o natură inferioară cu solia divină pe care o aducea. El nu căuta să atragă pe cei ce ascultă doar ca să fie distrați, nici nu Se pleca în fața curiozității nesfinte. Adevărul rostit de buzele Sale era înveșmântat în sobrietate și sfințenie. Exemplele care provoacă râsul, pe care unii predicatori le folosesc, nu au fost niciodată rostite de Fiul lui Dumnezeu. Hristos nu a folosit imagini care să stârnească amuzamentul sau glume care să slăbească solemnitatea soliei. Și totuși, mulți dintre cei care se numesc învățători ai poporului păstrează atenția ascultătorilor prin speculații lumești, prin învățături deșarte, numite în chip mincinos știință, sau prin subiecte secundare, lipsite de viață. Ei uită că mintea, cu toate darurile și puterile ei, a fost dată ca un talant de Dumnezeu, ca să fie sfințită, înălțată și pusă în slujba adevărului, ca să proslăvească lucrurile sfinte și să înalțe înaintea lumii standardul sfânt al dreptății. Se întâmplă uneori ca acești slujitori, care au vorbit despre lucruri de mică însemnătate și au trăit mult sub standardul Evangheliei, printr-o lucrare a harului să prindă razele luminii cerești, să înțeleagă adevărurile sfinte, înălțătoare, și să folosească ilustrații care zidesc și îndreaptă spre cer. Dar adunarea își amintește predicile lor de mai înainte, trăirea lor lipsită de putere, iar lucrarea Duhului este întreruptă. Farmecul dispare, cuvintele solemne își pierd forța, tăișul sabiei adevărului este tocit, iar inima rămâne nemișcată.
Review and Herald, 6 august 1895
Traducere: Igor Sârbu
