„Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie!”

Psalmii 32:1,2

Mulți fac greșeala de a încerca să stabilească precis punctele de distincție dintre îndreptățire şi sfințire. În definirea acestor doi termeni, ei vin adesea cu propriile idei şi speculații. De ce să încerci să fii mai exact decât inspirația divină în problema vitală a îndreptățirii prin credință? De ce să încerci a stabili minuțios orice amănunt, ca şi cum mântuirea ar depinde de perfecta înțelegere teoretică a subiectului acestuia? Nu toți pot vedea în acelaşi mod. Vă aflați în primejdia de a face o lume dintr-un atom şi un atom dintr-o lume.

Atâta vreme cât păcătoşii se pocăiesc şi-şi regretă păcatele în fața lui Dumnezeu, înțelegând ispăşirea lui Hristos în favoarea lor şi acceptând această ispășire ca singură speranță pentru viața aceasta şi pentru viața viitoare, păcatele lor sunt iertate. Aceasta este îndreptățirea prin credință. Orice suflet credincios trebuie să-şi conformeze în întregime voința cu voința lui Dumnezeu şi să păstreze constant o poziție de căință, manifestând credinţă în meritele ispăşitoare ale Răscumpărătorului şi progresând în putere şi slavă. Iertarea şi îndreptăţirea sunt unul şi acelaşi lucru…

Îndreptățirea este opusul condamnării. Mila nesfârşită a lui Dumnezeu este exercitată față de cei care nu o merită deloc. El iartă păcatele noastre din cauza lui Isus, care a devenit ispăşitorul lor. Prin credința în Hristos, păcătosul vinovat este pus în grația lui Dumnezeu şi are puternica speranță a vieții veşnice…

David a fost iertat de fărădelege fiindcă şi-a umilit inima înaintea lui Dumnezeu, căindu-se în suflet, şi fiindcă a crezut că făgăduinţa iertării lui Dumnezeu va fi împlinită. El şi-a mărturisit păcatul, s-a căit şi a fost reconvertit. În bucuria siguranței iertării, el exclamă: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea şi în duhul căruia nu este nelegiuire!” Binecuvântarea vine din cauza iertării; iertarea vine prin credința că păcatul, o dată mărturisit şi regretat, este preluat de Marele purtător al păcatelor. Astfel, toate binecuvântările noastre vin de la Isus. Moartea Lui este o jertfă ispăşitoare pentru păcatele noastre. El este marele intermediar prin care primim mila şi harul lui Dumnezeu. Deci, El este cu adevărat Întemeietorul, Făuritorul, precum şi Desăvârșitorul credinței noastre. (Manuscris 21, 1891; publicat în Manuscript Releases, vol. 9, pag. 300-301)