„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua a șasea.”

Geneza 1:31

Ce frumos era pământul ieșit din mâna Creatorului! Dumnezeu prezenta în fața universului o lume în care chiar și ochiul Lui atotvăzător nu putea găsi pată sau zbârcitură, nici defect sau strâmbătate. Fiecare parte a creației Lui își ocupa locul desemnat și răspundea scopului pentru care fusese făcută. Asemeni pieselor unei mașini minunate, părțile ei se potriveau una cu cealaltă și totul era în perfect acord. Pacea și bucuria sfântă umpleau pământul. Nu exista neclaritate și nepotrivire. Nu era nicio boală care să afecteze omul sau animalele, iar lumea vegetală nu era atinsă de mizerie. Dumnezeu S-a uitat la lucrul mâinilor Sale făcut prin Hristos și a exclamat: „Foarte bine!” văzând o lume perfectă, în care nu era urmă de păcat sau de nedesăvârșire. 

Dar a intervenit o schimbare. Satana l-a ispitit pe Adam, iar acesta a căzut. Cel devenit neloial în cer și alungat a venit cu minciuni despre Dumnezeu la ființele create de El, și aceștia l-au ascultat și crezut. Iar păcatul a intrat în lume și, o dată cu el, moartea. Consecințele neascultării părinților noștri trebuie să le suportăm și noi azi, când lucrăm pentru Dumnezeu, și, până la sfârșitul istoriei acestui pământ, lucrul nostru va deveni din ce în ce mai greu. Scrisoarea 23, 1903 (similar cu Review and Herald, 21 iulie 1904) 

Satana i-a făcut pe oameni prizonierii lui și-i revendică drept supuși ai săi. Atunci când a văzut că nu există nicio ființa omenească în stare să mijlocească pentru semeni, Isus Însuși a intrat în aprigul conflict cu Satana. Fiul întâi născut al lui Dumnezeu era singurul care-i putea elibera pe cei care, prin păcatul lui Adam, fuseseră aduși în robia lui Satana. 

Fiul lui Dumnezeu i-a lăsat lui Satana toate posibilitățile de a-și încerca iscusința cu El. Vrăjmașul îi ispitise pe îngeri în cer, apoi pe Adam. Adam a căzut, iar Satana presupunea că poate avea succes în prinderea lui Isus în capcană, după ce reușise acest lucru cu oamenii. Întreaga oștire căzută privea această încercare drept o ocazie de a obține stăpânire asupra lui Hristos, așteptând cu nerăbdare o șansă de a-și arăta adversitatea față de Dumnezeu. Când buzele lui Hristos au fost pecetluite în moarte, Satana și îngerii lui și-au închipuit că au învins. 

Gândul că Se afla sub vina întregii lumi era cel care-I provoca o inexplicabilă suferință lui Isus. În bătălia morții, Fiul lui Dumnezeu putea să se bazeze numai pe Tatăl Său ceresc, prin credință. El Însuși era o plată, un dar pentru eliberarea din robie. Prin brațul Său, El a adus salvare fiilor oamenilor; dar cu ce preț, pentru EI! – Manuscris 125, 1901 (Upward Look, p. 357).