Biblia spune că „cel neprihănit va trăi prin credință”, „o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credință și care duce la credință” (Romani 1:17 VDCC). Nimic nu poate ilustra mai bine lucrarea credinței decât câteva din exemplele raportului biblic „prin răbdarea și mângâierea scripturilor să avem speranță” (Romani 15:4). Vom lua mai întâi un important eveniment consemnat în 2 Cronici, capitolul 20.
„Și s-a întâmplat de asemenea după aceasta, că au venit copiii lui Moab și copiii lui Amon și cu ei alții în afară de amoniți, împotriva lui Iosafat, la bătălie. Atunci au venit câțiva care i-au spus lui Iosafat, zicând: Vine o mare mulțime împotriva ta, de dincolo de mare, de partea aceasta a Siriei; și, iată, ei sunt în Hațațon-Tamar, care este En-Ghedi.” (2 Cronici 20:1-2)
Această mare oștire i-a înfricoșat pe rege și pe popor, dar ei au luat o înțeleaptă hotărâre și s-au „strâns împreună să ceară ajutor de la DOMNUL, din toate cetățile lui Iuda au venit să caute pe DOMNUL” (versetul 3-4). Apoi, urmează rugăciunea lui Iosafat, drept conducător al adunării, rugăciune ce merită să fie studiată, de vreme ce a fost o rugăciune plină de credință și conținea în sine începutul biruinței.
„Și Iosafat a stat în picioare în adunarea lui Iuda și Ierusalim, în casa DOMNULUI, înaintea curții noi, Și a spus: DOAMNE Dumnezeul părinților noștri, nu ești tu Dumnezeu în cer? Și nu domnești peste toate împărățiile păgânilor? Și nu este în mâna ta putere și tărie, astfel încât nimeni nu este în stare să ți se împotrivească?” (2 Cronici 20:5-6)
Acesta a fost un început frumos al rugăciunii. Ea debutează cu o recunoaștere a lui Dumnezeu din ceruri. Așadar, modelul rugăciunii începe cu: „Tatăl nostru care ești în ceruri.” Ce înseamnă aceasta? – Că Dumnezeu, ca Dumnezeu al cerurilor, este Creator. Aceasta aduce cu sine recunoașterea puterii Sale peste toate împărățiile pământului și a lumii întunericului; faptul că El, Creatorul, este în ceruri arată că în mâinile Lui se află puterea și tăria, așa încât nimeni nu poate fi capabil să-L înfrunte.
Astfel, omul care-și poate începe rugăciunea în timp de nevoie cu o astfel de recunoaștere a puterii lui Dumnezeu, are deja asigurată biruința. Pentru că, observă, Iosafat nu doar declară credința în puterea nemărginită a lui Dumnezeu, dar el revendică tăria lui Dumnezeu, spunând: „Nu ești Tu Dumnezeul nostru?” Astfel, el a împlinit cererile Scripturii: „Cel ce vine la Dumnezeu trebuie să creadă că el este și că este un răsplătitor al celor ce îl caută cu zel.” (Evrei 11:6).
Apoi, Iosafat a trecut la a relata cum Domnul i-a stabilit pe acel pământ și cum, cu toate că nu le-a permis să invadeze pe Moab și Amon, acele națiuni veniseră să-i deposedeze de moștenirea dată de Dumnezeu (2 Cronici 20:7-11). Apoi, a încheiat spunând:
„O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulțimi, care înaintează împotriva noastră, și nu știu ce să facem, dar ochii noștri sunt îndreptați spre tine” (versetul 12)
Domnului nu îi este greu să ajute atât pe cei cei mulți, cât și pe cei lipsiți de putere (2 Cronici 14:11). Și, de vreme ce „ochii Domnului aleargă încoace și încolo pe tot pământul pentru a se arăta puternic de partea celor a căror inimă este desăvârșită spre El” (2 Cronici 16:9), toți cei în nevoie sunt bineveniți să creadă în El. Această poziție a lui Iosafat și a poporului Său este în acord cu îndemnul apostolilor: „Privind cu atenție la Isus, autorul și desăvârșitorul credinței noastre” (Evrei 12:2).
El este începutul și sfârșitul, și toată puterea din ceruri și de pe pământ se află în mâinile Sale.
Acum, care a fost rezultatul rugăciunii? Profetul Domnului a venit în puterea Duhului Sfânt:
„Și el a spus: Dați ascultare, tot Iuda și voi locuitori ai Ierusalimului și tu, împărate Iosafat. Astfel vă spune DOMNUL: Nu vă înfricoșați, nici nu vă descurajați din cauza acestei mari mulțimi, fiindcă bătălia nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu. (2 Cronici 20:15).
Apoi, a primit porunca să iasă dimineața ca să-l întâlnească pe dușman, iar ei urmau să vadă salvarea Domnului, pentru că El urma să fie cu ei. Acum vine partea cea mai importantă:
„Și s-au ridicat devreme dimineața și au ieșit în pustiul din Tecoa; și cum au ieșit, Iosafat a stat în picioare și a spus: Ascultați-mă, Iuda și voi locuitori ai Ierusalimului; Credeți în DOMNUL Dumnezeul vostru, astfel veți fi voi întemeiați; credeți pe profeții lui, astfel veți prospera. Și după ce s-a sfătuit cu poporul, a rânduit cântăreți DOMNULUI și pe cei care să laude frumusețea sfințeniei; și pe când ieșeau înaintea armatei, spuneau: Lăudați pe DOMNUL, fiindcă mila lui dăinuiește pentru totdeauna.” (2 Cronici 20:20-21)
Cu siguranță, acesta era un mod ciudat de a merge la luptă. Puține armate au plecat vreodată la luptă în felul acesta, cu o astfel de avangardă. Dar, care a fost rezultatul?
„Și când au început să cânte și să laude, DOMNUL a pus pânde împotriva copiilor lui Amon, lui Moab și a celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda; și au fost loviți. Căci copiii lui Amon și ai lui Moab s-au ridicat împotriva locuitorilor muntelui Seir, să îi ucidă și să îi nimicească în întregime; și când au terminat cu locuitorii din Seir, fiecare a ajutat pentru a nimici pe altul. Și când Iuda a venit spre turnul de veghe în pustiu, s-au uitat la mulțime și, iată, ei erau trupuri moarte căzute la pământ și nimeni nu a scăpat.” (2 Cronici 20:22-24)
Dacă au existat puține armate care au mers vreodată în felul acesta la luptă, și cu o avangardă asemenea celei din fruntea armatei lui Iosafat, este la fel de sigur și faptul că puține armate au fost răsplătite cu o asemenea biruință. Și poate nu ar fi rău dacă am studia puțin filozofia biruinței prin credință, așa cum a fost ilustrată în această situație. Când dușmanii care erau în război, încrezându-se în numărul lor superior, au auzit înaintarea israeliților în acea dimineață, cântând și strigând, oare ce au gândit? Nimic altceva, decât că israeliții au primit forțe noi, și erau astfel întăriți, încât era de prisos să li se opună. Astfel, i-a cuprins panica și fiecare și-a privit vecinul de alături ca pe un dușman.
Și oare nu au concluzionat bine, că Israel primise forțe noi? Într-adevăr așa era, pentru că raportul biblic spune: „Și când au început să cânte și să laude, DOMNUL a pus pânde împotriva copiilor lui Amon, lui Moab și a celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda; și au fost loviți.” Oastea Domnului, în care s-au încrezut Iosafat și poporul său, s-a luptat pentru ei. Ei au primit întăriri și, fără îndoială, dacă ochii lor ar fi fost deschiși să vadă, ar fi văzut, asemenea robului lui Elisei, că cei ce li se alăturară erau în număr mai mare decât adversarul.
Dar lucrul care ar trebui să fie în mod deosebit observat este că, atunci când au început cântecele și laudele, Domnul a pus o pândă împotriva dușmanului. Ce înseamnă aceasta? – Înseamnă că credința lor era reală. Promisiunea lui Dumnezeu era considerată la fel de bună ca și împlinirea ei efectivă. Deci, ei au crezut în Domnul sau, mai literal, ei au clădit pe Domnul și astfel au fost întemeiați sau întăriți. Astfel, ei au dovedit adevărul cuvintelor: „ceea ce câștigă biruința asupra lumii, este credința noastră” (1 Ioan 5:4 VDCC).
Acum, să aplicăm această ilustrație în cazul luptei cu păcatul. Iată că o ispită puternică ce ne atrage să facem un lucru cunoscut ca fiind rău. Adesea, noi am dovedit, spre întristarea noastră, puterea ispitei, pentru că ea, biruindu-ne, ne-a arătat că nu avem nici o putere împotriva ei. Dar acum, ochii noștri sunt ațintiți asupra Domnului care ne-a spus să venim cu îndrăzneală la tronul harului, ca să obținem îndurare și să găsim har care să ne ajute în vreme de nevoie. Deci, începem să ne rugăm lui Dumnezeu care ne este descoperit în Biblie ca fiind Creator al cerurilor și al pământului. Începem, nu cu o declarație posomorâtă a slăbiciunii noastre, ci cu o cunoaștere plină de bucurie a puterii uriașe a lui Dumnezeu. Acestea fiind stabilite, putem să îndrăznim să ne spunem dificultățile sau slăbiciunile. Dacă ne rostim slăbiciunile noastre la început și situația noastră decurajatoare, înseamnă că ne plasăm pe noi înaintea lui Dumnezeu. În cazul acesta, Satana va mări dificultatea și ne va învălui în întuneric, așa încât să nu vedem nimic altceva decât slăbiciunile noastre și, cu toate că strigătele și rugăciunile ar putea fi zeloase și în agonie, ele vor fi în van, pentru că le va lipsi elementul esențial al încrederii că Dumnezeu chiar este în totalitate exact așa cum ni Se descoperă a fi. Dar când începem cu recunoașterea puterii lui Dumnezeu, atunci putem să ne declarăm slăbiciunile deschis, pentru că atunci le plasăm alături de puterea Sa, iar contrastul prinde să ne dea curaj.
Atunci, rugându-ne, făgăduința lui Dumnezeu ne vine în minte, adusă de Duhul Sfânt. Se poate ca să nu ne gândim la o făgăduință anume care să se potrivească perfect cu cazul respectiv; dar putem să ne reamintim că „acesta este un cuvânt de încredere și demn de toată acceptarea: Hristos Isus a venit în lume să salveze pe păcătoși (…)” (1Timotei 1:5); și că El „s-a dat pe sine însuși pentru păcatele noastre, ca să ne elibereze din această lume rea, conform voii lui Dumnezeu și Tatălui nostru;” (Galateni 1:4); și mai știm că aceasta a adus cu sine fiecare făgăduință, pentru că „El care nu a cruțat pe propriul său Fiu, ci l-a predat pentru noi toți, cum nu ne va dărui de asemenea toate lucrurile cu El?” (Romani 8:32).
Apoi, ne reamintim că Dumnezeu poate vorbi despre lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi. Aceasta înseamnă că, dacă Dumnezeu ne dă o făgăduință, e ca și împlinită deja. Și astfel, cunoscând că eliberarea noastră de rău se face după voia lui Dumnezeu (Galateni 1:4), noi considerăm biruința fiind ca și a noastră și începem să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru „cele mai mari și prețioase promisiuni”. Atunci când credința noastră înțelege aceste făgăduințe și le face reale, nu putem să nu-L lăudăm pe Dumnezeu pentru minunata Sa dragoste; și, în timp ce facem aceasta, mințile noastre sunt cu totul smulse din rău, iar biruința este a noastră. Domnul pune o „pândă” împotriva dușmanului. Înălțând laude îi aratăm lui Satana că am primit întăriri; și cum deja știe cât de mare este puterea ce ni s-a dat ca ajutor, el știe că nu poate face nimic cu această ocazie și ne lasă în pace. Aceasta ilustrează forța poruncii apostolului: Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în toate, prin rugăciune și cerere cu mulțumire, faceți cunoscute cererile voastre către Dumnezeu. (Filipeni 4:6).
