„Dumnezeu mi-a dat o altă sămânță în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain… Adam a născut un fiu după chipul și asemănarea lui și i-a pus numele Set.”

Geneza 4:25; 5:3

Lui Adam i-a fost dat un alt fiu, care să fie moștenitorul făgăduinței divine, moștenitor al dreptului nașterii spirituale. Numele Set dat acestui fiu avea semnificația de „înlocuit”, pentru că, spunea mama lui, „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânță în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain”. Set era mai impunător la statură decât Cain sau Abel și semăna mai mult cu Adam. Avea un caracter demn, călcând pe urmele lui Abel. Totuși, nu moștenea mai multă bunătate decât Cain. În legătură cu crearea lui Adam, este spus că a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dar, după cădere, el a avut un fiu „după chipul și asemănarea lui”.

Sabatul era onorat de către toți copiii lui Adam rămași loiali lui Dumnezeu. Dar Cain și urmașii lui nu respectau ziua în care Creatorul Se odihnise, alegându-și singuri timpul de lucru și de odihnă, fără a se gândi la porunca specială a lui Iehova…

Un timp, cele două categorii au rămas separate. Urmașii lui Cain, plecând din locul inițialei lor stabiliri, s-au răspândit în câmpiile și văile unde locuiau copiii lui Set; dar aceștia din urmă, pentru a fugi de influența contaminantă a primilor, s-au retras în munți, stabilindu-și acolo căminele… Dar, de-a lungul timpului, puțin câte puțin, ei s-au amestecat cu locuitorii văilor. Această asociere a avut cele mai rele rezultate. „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase”. Atrași de frumusețea fiicelor urmașilor lui Cain, copiii lui Set I-au displăcut lui Dumnezeu, căsătorindu-se cu ele. Mulți dintre închinătorii lui Dumnezeu au fost momiți de ispitele aflate acum permanent înaintea lor și și-au pierdut caracterul lor special, sfânt…

Vreme de aproape o mie de ani, Adam a trăit printre urmașii săi, ca martor al rezultatelor păcatului. Cu credincioșie, el căuta să stăvilească valul răului… dar erau puțini cei care dădeau curs spuselor lui… El [Adam] a fost martor la răspândirea largă a stricăciunii, care avea să ducă, în final, la distrugerea lumii printr-un potop; și, deși sentința de moarte pronunțată asupra lui de Cel care-l crease părea, inițial, teribilă, după vederea timp de aproape o mie de ani a consecințelor păcatului, el se simțea recunoscător față de Dumnezeu că îi punea capăt unei vieți de suferință și tristețe. (Patriarhi și Profeți, pag. 67–70)