Acum să luăm câteva ilustrații ale puterii credinței de a ne elibera din robie. Vom cita Luca 13:10-17:  

„Și îi învăța în una din sinagogi în sabat. Și iată, era o femeie care avea un duh de neputință de optsprezece ani; și era gârbovă și nu putea nicidecum să se ridice. Și Isus, văzând-o, a chemat-o la el și ia spus: Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Și a pus mâinile peste ea; și imediat a fost îndreptată și glorifica pe Dumnezeu. Și conducătorul sinagogii a răspuns, fiind supărat pentru că Isus vindecase în sabat și a spus oamenilor: Sunt șase zile în care ar trebui să se lucreze; de aceea în acestea veniți și fiți vindecați și nu în ziua sabatului. Atunci Domnul i-a răspuns și a zis: Fățarnicule, nu își dezleagă fiecare din voi în sabat boul sau măgarul de la iesle și îl duce la adăpat? Și nu trebuia această femeie, fiind o fiică a lui Avraam, pe care Satan a legat-o, iată, de optsprezece ani, să fie dezlegată de această legătură în ziua sabatului? Și după ce a spus acestea, toți potrivnicii lui au fost rușinați; și toți oamenii se bucurau de toate lucrurile glorioase care au fost făcute de el.”  

Să trecem peste fățărnicia mai-marelui sinagogii, pentru a lua aminte la miracolul înfăptuit de Isus. Femeia era legată; noi, prin frica de moarte, am fost toată viața supuși robiei. Satana o legase pe această femeie. De asemenea, și nouă Satana ne-a întins capcane și ne-a adus în captivitate. Cu nici un chip, ea nu se putea ridica singură; la fel, fărădelegile noastre ne-au luat în stăpânire, așa încât nu mai putem să ne înălțăm deasupra lor (Psalmii 40:12). Cu un cuvânt și o atingere, Isus a eliberat-o pe femeie de neputința ei; noi avem același Mare Preot îndurător în ceruri care simte „compasiune pentru neputințele noastre” și cu același cuvânt El ne va elibera de rău.  

În ce scop au fost oare înregistrate vindecările miraculoase făcute de Isus? Ioan ne mărturisește de ce. Nu doar pentru a arăta că El poate vindeca bolile, ci pentru a arăta că El are putere asupra păcatului (vezi Matei 9:28). Dar Ioan zice:  

„Și într-adevăr multe alte semne a făcut Isus în prezența discipolilor săi care nu sunt scrise în această carte. Dar acestea sunt scrise, ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și astfel, crezând, să aveți viață prin numele lui.” (Ioan 20:30-31)  

Astfel, vedem că ele sunt înregistrate ca lecții practice ale iubirii lui Hristos, ale dorinței Sale de a elibera și ale puterii Sale asupra lucrărilor Satanei, fie în trup sau în suflet. Încă un miracol va fi elocvent în acest sens. Este vorba despre miracolul înregistrat în al treilea capitol din Faptele Apostolilor. Nu voi cita întregul pasaj, ci voi ruga pe cititor să-l urmărească cu atenție în Biblie.  

Petru și Ioan au văzut la poarta Templului un bărbat în vârsta de peste 40 de ani, care era olog din naștere. El niciodată nu a mers. El cerșea, iar Petru s-a simțit îndemnat de Duhul să-i dea ceva mai mult decât aur și argint. El a spus:  

„(…) în numele lui Isus Hristos din Nazaret, ridică-te și umblă. Și l-a luat de mâna dreaptă și l-a ridicat; și îndată picioarele lui și încheieturile gleznelor s-au întărit. Și, sărind, a stat pe picioare și a umblat și a intrat în templu cu ei, umblând și sărind și lăudând pe Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 3:6-8)  

Această minune asupra cuiva pe care toți l-au văzut, a produs o puternică agitație printre oameni; iar când Petru le-a văzut uimirea, a început să le spună cum săvârșise acea minune:  

Bărbați israeliți, de ce vă minunați de aceasta? Sau de ce priviți cu atenție la noi, ca și cum prin propria noastră putere sau sfințenie lam făcut să umble? Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac și al lui Iacob, Dumnezeul părinților noștri, l-a glorificat pe Fiul său Isus; pe care voi l-ați trădat și l-ați negat în prezența lui Pilat, când el era hotărât să îi dea drumul. Dar voi l-ați negat pe Cel Sfânt și Drept și ați dorit să vă fie dat un ucigaș; Și l-ați ucis pe Prințul vieții, pe care Dumnezeu l-a înviat dintre morți; pentru care noi suntem martori. Și prin credința în numele lui, numele lui l-a întărit pe acest om, pe care îl vedeți și îl cunoașteți; chiar credința care este prin el i-a dat această sănătate deplină în prezența voastră a tuturor. (Faptele Apostolilor 3:12-16)  

Acum faceți legătura. Omul era olog din pântecele mamei sale și era incapabil să meargă singur. Ar fi făcut-o bucuros, dar nu putea. Noi, de asemenea, putem spune împreună cu David: „Iată, am fost format în nelegiuire; și în păcat m-a conceput mama mea.” (Psalmii 51:5). În consecință, suntem din naștere atât de neputincioși, încât nu putem face ceea ce dorim. Așa cum fiecare an al vieții ologului, îi accentua neputința de a merge, crescându-i greutatea corpului, în timp ce membrele îi rămâneau slăbite, tot astfel, pe măsură ce înaintăm în vârstă, practicarea repetată a păcatului întărește puterea acestuia asupra noastră. Era absolut imposibil pentru omul acela să meargă; cu toate acestea, credința în Numele lui Hristos l-a însănătoșit pe deplin și l-a eliberat de infirmitatea pe care o avea. Astfel, și noi, prin credința ce vine prin El, putem fi vindecați și capabili să facem lucruri care altădată erau imposibile. Pentru că lucrurile imposibile pentru om sunt posibile la Dumnezeu. El este Creatorul care „celor fără putere le crește tăria”. Una din minunile credinței, cum a fost arătată la început, este aceea că „în slăbiciune suntem făcuți puternici”.  

În aceste situații, am văzut cum Dumnezeu eliberează de sub robie pe aceia care cred în El. Acum, să vedem cum poate fi menținută această libertate.  

Am văzut că, în mod natural, toți suntem robi ai păcatului și ai Satanei și că, de îndată ce ne supunem lui Hristos, suntem dezlegați de puterea Satanei. Pavel spune: „Nu știți că aceluia cui vă predați robi pentru a-i da ascultare, aceluia îi sunteți robi, căruia îi dați ascultare; fie ai păcatului pentru moarte, fie ai ascultării pentru dreptate?” (Romani 6:16). Astfel, de îndată ce suntem eliberați de robia păcatului, devenim slujitori ai lui Hristos. Într-adevăr, adevăratul act de dezlegare de sub puterea păcatului, ca răspuns la credința noastră, dovedește faptul că Dumnezeu ne primește ca slujitori ai Săi. Devenim astfel slujitori ai lui Hristos, iar cel ce slujește Domnului este un om eliberat, pentru că suntem chemați la libertate (Galateni 5:13) și acolo unde este Duhul Domnului, este și libertate (2 Corinteni 3:17).  

Dar din nou apare conflictul. Satana nu este dispus să renunțe la sclavul său așa de repede. El vine înarmat cu biciul ispitei aprige, ca să ne aducă din nou în slujirea sa. Cunoaștem din experiențe triste că el este mai puternic decât noi și că, fără ajutor, nu putem să-i facem față. Ne înspăimântăm de puterea sa și strigăm după ajutor. Apoi, ne amintim că nu mai suntem slujitorii Satanei. Ne-am supus lui Dumnezeu, și de aceea El ne-a acceptat ca slujitori ai Săi. Astfel, putem spune împreună cu psalmistul: „DOAMNE, cu adevărat eu sunt servitorul tău; eu sunt servitorul tău și fiul roabei tale; tu ai dezlegat legăturile mele.” (Psalmii 116:16). Dar faptul că Dumnezeu a desfăcut legăturile cu care ne leagă Satana – iar El face aceasta cu condiția să credem că a făcut-o – este o dovadă că Dumnezeu ne va apăra, pentru că El se îngrijește de ce-i aparține Lui, și avem asigurarea că El, care a început o lucrare bună în noi, „o va termina până în ziua lui Isus Hristos.” (Filipeni 1:6). Și având această încredere, avem și puterea să facem față.  

De asemenea, dacă ne-am predat să fim slujitori ai lui Dumnezeu, suntem slujitorii Săi sau, cu alte cuvinte, suntem instrumentele neprihănirii în mâinile Sale (citește Romani 6:13-16). Noi nu suntem instrumente inerte, lipsite de viață și sentimente, ca instrumentele pe care le folosesc agricultorii, care nu au glas prin care să-și exprime modul în care să fie folosite, ci suntem niște instrumente vii, inteligente, cărora li se permite să-și aleagă ocupația. Cu toate acestea, termenul „instrument” înseamnă unealtă, ceva care este în întregime sub controlul lucrătorului. Diferența dintre noi și uneltele mecanicului este aceea că-l putem alege pe acela care ne va folosi și la ce fel de lucrare vom fi angajați. Dar, o dată ce am făcut această alegere și ne-am predat singuri în mâinile lucrătorului, trebuie să ne lăsăm mânuiți ca și uneltele, care nu pot obiecta referitor la modul în care sunt folosite. Când ne predăm lui Dumnezeu, trebuie să fim în mâinile Lui cum este lutul în mâinile olarului; ca să facă cu noi ceea ceI place. Voința noastră constă în alegerea dacă Îl vom lăsa ori nu să lucreze în noi ceea ce crede că este bine.  

Ideea de a fi instrumente în mâinile lui Dumnezeu este un ajutor minunat al biruinței credinței, când aceasta este înțeleasă pe deplin. Pentru că, observă, ceea ce face unealta depinde în întregime de persoana care o mânuiește. Iată, de exemplu, o matriță. Este nevinovată în sine, dar poate fi folosită atât în cele mai josnice scopuri, cât și în cele folositoare. Dacă s-ar afla în mâinile unei persoane cu caracter nedemn, ar putea fi folosită în falsificarea banilor. Cu siguranță, nu va fi folosită în scopuri bune. Dar, dacă s-ar afla în mâinile unui om cinstit și virtuos, nu va putea face nici un rău. De asemenea, când eram slujitorii Satanei, nu făceam niciun bine (Romani 6:20); dar acum, că ne-am predat în mâinile lui Dumnezeu, știm că nu există nici o nedreptate în El și, astfel, un instrument în mâna Lui nu poate fi folosit decât în scopuri mărețe. Predarea în mâinile lui Dumnezeu trebuie să fie la fel de totală cum era înainte în mâinile Satanei, pentru că apostolul spune:  

„Vorbesc omenește din cauza neputinței cărnii voastre; fiindcă așa cum ați predat membrele voastre roabe necurăției și nelegiuirii, pentru nelegiuire, tot așa, acum predați membrele voastre roabe ale dreptății pentru sfințenie.” (Romani 6:19)  

Atunci, tot secretul biruinței constă mai întâi în predarea în mâinile lui Dumnezeu, cu o dorință sinceră de a face voia Sa; apoi, în a ști că, predându-ne, El ne acceptă ca slujitori ai Săi, iar ulterior în a ne menține în supunere față de El și predându-ne în mâinile Lui. Adesea, victoria poate fi obținută doar repetând: „DOAMNE, cu adevărat eu sunt servitorul tău; eu sunt servitorul tău și fiul roabei tale; tu ai dezlegat legăturile mele.” Acesta este doar un mod categoric de a spune: „O, Doamne, m-am predat în mâinile Tale ca o unealtă a neprihănirii; voia Ta să se împlinească și nu îndemnurile firii.” Dar atunci când ne vom da seama de forța acestor versete biblice și vom simți cu adevărat că suntem slujitori ai lui Dumnezeu, imediat ne vom gândi: „Ei bine, dacă sunt  întradevăr un instrument în mâinile lui Dumnezeu, El nu mă poate folosi să fac rău și nici nu-mi poate permite mie să fac rău atâta timp cât rămân în mâinile Sale. El trebuie să Se îngrijească de mine ca să fiu ferit de rău, pentru că eu singur nu pot să am grijă de mine. Dar El vrea să mă ferească de rău, pentru că Și-a arătat această dorință, precum și puterea de a o îndeplini, prin faptul că S-a dat pe Sine pentru mine. De aceea, voi fi protejat de rău.” Toate aceste gânduri pot trece prin minte instantaneu; și, o dată cu ele, trebuie să apară în mod necesar un sentiment de bucurie că vom fi păziți de răul înspăimântător. Bucuria își găsește expresia, în mod natural, în înălțarea de mulțumiri lui Dumnezeu și, în timp ce-I mulțumim, dușmanul se retrage cu ispita lui și pacea lui Dumnezeu umple inima. Apoi, descoperim că bucuria ce vine din credință depășește cu mult pe aceea care vine din desfrâul în păcat.  

Aceasta este o demonstrație a cuvintelor lui Pavel care spune: „Deci, prin credință, desființăm noi legea? Nicidecum! Dimpotrivă, noi întărim legea!” (Romani 3:31 VDCC). A „desființa” legea nu înseamnă a o anula; pentru că nici un om nu poate anula legea lui Dumnezeu. Însă psalmistul spune că a fost făcută „fără efect” (Psalmii 119:126 BTF). A face fără efect legea lui Dumnezeu înseamnă ceva mai mult decât să pretinzi că este fără importanță; însemnă să arăți prin viața ta că este considerată fără importanță. Un om face fără efect legea lui Dumnezeu atunci când nu acceptă să aibă putere asupra vieții sale. Pe scurt, a face fără efect legea lui Dumnezeu înseamnă a o încălca; dar legea însăși rămâne aceeași, chiar dacă este sau nu păstrată. A o face fără efect nu afectează decât individul.  

De aceea, când apostolul spune că noi, prin credință, nu facem fără efect Legea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, o întărim, se referă la faptul că credința nu duce la încălcarea legii, ci la ascultare. De fapt, n-ar trebui să spunem că credința conduce la ascultare, ci că credința însăși ascultă. Credința întărește legea în inimă. „Credința este substanța lucrurilor sperate.” Dacă neprihănirea este unul din lucrurile nădăjduite, credința o întărește. În loc să conducă la antinomianism, credința este tocmai lucrul contrar acestuia. Nu contează cât de mult o persoană se laudă cu legea lui Dumnezeu; dacă el respinge sau ignoră tacit credința în Hristos, nu se află într-o stare mai bună decât omul care atacă legea pe față. Omul credinței este singurul care onorează cu adevărat legea lui Dumnezeu. Fără credință, este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu (Evrei 11:6); iar cu ea totul este posibil (Marcu 9:23).  

Da, credința realizează imposibilul și este exact ceea ce ne cere Dumnezeu să facem. Când Iosua i-a spus lui Israel: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu”, el a spus adevărul, cu toate că, de fapt, Dumnezeu le-a cerut să-I slujească. Nu stă în puterea niciunui om să producă neprihănire, chiar dacă dorește (Galateni 5:17); de aceea, este o greșeală să spunem că tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi este să facem tot ceea ce putem. Cel care nu face mai mult decât atât, nu va face lucrarea lui Dumnezeu. Nu, ci el trebuie să facă mai mult decât poate să facă. El trebuie să facă ceea ce doar puterea lui Dumnezeu, lucrând prin el, poate face. Este imposibil pentru un om să meargă pe apă, dar Petru a făcut-o când și-a pus credința în Isus. De vreme ce toată puterea în cer și pe pământ este în mâinile lui Hristos, iar această putere este la dispoziția noastră, chiar Hristos însuși venind să locuiască în inimă prin credință, nu este loc pentru a căuta greșeli la Dumnezeu pentru că ne-a cerut imposibilul; căci „ce este imposibil la oameni, este posibil la Dumnezeu” (Luca 18:27 KJV). „Așa că putem zice plini de încredere: «Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme. Ce mi-ar putea face omul?»” (Evrei 13:6 VDCC).  

Apoi, „cine ne va separa de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau persecuție, sau foamete, sau goliciune, sau pericol, sau sabie? (…) Nu, în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin cel ce ne-a iubit. Fiindcă sunt convins că nici moarte, nici viață, nici îngeri, nici principate, nici puteri, nici cele prezente, nici cele viitoare, Nici înălțime, nici adâncime, nicio altă creatură, nu va fi în stare să ne separe de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus Domnul nostru.” (Romani 8:35, 37-39)