„Prin mulțimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoțului tău, ți-ai spurcat locașurile sfinte, de aceea scot din mijlocul tău un foc care te mistuie și te prefac în cenușă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc.”
Ezechiel 28:18
Înalta cinstire dată lui Lucifer n-a fost apreciată ca fiind darul lui Dumnezeu și n-a produs nicio recunoștință față de Creator. El se preamărea pe sine în strălucirea și înălțarea lui și aspira să fie deopotrivă cu Dumnezeu. Era iubit și respectat de oștile cerești. Îngerii găseau plăcere să aducă la îndeplinire poruncile lui. Și era îmbrăcat cu înțelepciune și cu slavă mai presus de toți ceilalți. Dar Fiul lui Dumnezeu era recunoscut ca Suveran al Cerului, una cu tatăl în putere și în autoritate; Hristos participa în toate sfaturile lui Dumnezeu, pe când lui Lucifer nu-i era îngăduit să pătrundă planurile divine. „De ce, întreba acest înger puternic, să aibă Hristos supremația? De ce este în felul acesta onorat mai mult decât Lucifer?” (Tragedia veacurilor, pag. 506)
Chiar la încheierea conflictului în cer, marele uzurpator continua să se autojustifice. Când s-a anunțat că el, împreună cu toți simpatizanții lui, trebuie excluși din locașul fericirii, rebelul lider și-a exprimat cu vehemență disprețul față de Legea Creatorului, denunțând standardele divine ca restricții ale libertății și declarând că scopul lui era asigurarea desființării legii. Într-un singur gând, Satana și oștirea lui au aruncat întreaga vină a rebeliunii lor asupra lui Hristos, afirmând că, dacă n-ar fi fost admonestați, nu s-ar fi răzvrătit niciodată.
Rebeliunea lui Satana avea să fie o lecție pentru univers, de-a lungul veacurilor ce urmau, ca o continuă mărturie a naturii și teribilelor urmări ale păcatului. Mersul potrivit regulilor lui Satana, efectele acestora atât asupra oamenilor, cât și asupra îngerilor aveau să arate care trebuie să fie roada negării autorități divine, dovedind că de existența guvernării lu Dumnezeu și a Legii Lui depinde bunăstarea tuturor făpturilor create de El. Astfel, istoria acestui teribil experiment al rebeliunii urma să fie o continuă atenționare pentru toate inteligențele sfinte, pentru a le preveni de înșelătoria și natura călcării legii, pentru a le feri de păcat și de suferirea pedepsei lui. În orice moment, Dumnezeu Își poate retrage de la cel nepocăit semnele harului Său deosebit și ale iubirii. O, dacă ar putea vedea agenții omenești care este rezultatul sigur al ingratitudinii lor față de Dumnezeu și al desconsiderării infinitului Dar al lui Hristos pentru lumea noastră! Dacă ei vor continua să iubească mai mult călcarea legii decât ascultarea, actualele binecuvântări și marele har al lui Dumnezeu, de care se bucură în prezent, dar pe care nu le apreciază, vor deveni, în final, ocazia ruinei lor veșnice. (Manuscris 125, 1907 sau Sermons and Talks, vol. 1, pag. 388-389)
