„Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau priveliște împăraților.”

Ezechiel 28:17

Păcatul lui Lucifer este inexplicabil. El a fost neascultător față de Dumnezeu și cârtirea lui a stârnit simpatie printre oștirile cerești, mulți îngeri luând aceeași poziție. Dar cum a rupt Dumnezeu forța acestor acuzații?

Față de puterea de acuzare a lui Satana, Dumnezeu nu i-a răspuns după cum merita. Ispititorul ar fi aruncat atunci tot oprobiul blestemului său asupra altora de sub el, făcând să pară că, dacă ar fi putut să lucreze potrivit propriei judecăți, toată această demonstrație a răzvrătirii ar fi fost evitată.

Puterea acuzatoare a lui Satana ar fi condus la instituirea unei teorii a dreptății fără milă. El pretinde că este vocea și puterea lui Dumnezeu, că hotărârile lui sunt drepte, curate și fără greș, așezând-se, astfel, pe scaunul de judecată și declarând că sfaturile lui sunt infailibile. Aici apare dreptatea lui fără milă, un surogat de dreptate, de neacceptat pentru Dumnezeu.

Dar cum ar fi cunoscut Universul că Lucifer nu era un conducător sigur și drept? In ochii lumilor necăzute în păcat, el putea părea că avea dreptate. Acestea nu puteau vedea în profunzime, așa cum vede Dumnezeu, nu puteau cunoaște așa cum cunoaște Dumnezeu. Demascarea lui și lămurirea oștirilor îngerești că judecata lui Satana nu este judecata lui Dumnezeu, că acesta și-a făcut un standard propriu, expunându-se dreptei indignări a lui Dumnezeu, ar fi creat o stare de lucruri ce trebuia evitată.

Puterea amăgitoare a lui Satana este responsabilă pentru faptul că mulți îngeri au devenit neloiali față de Dumnezeu. Dumnezeu era drept și adevărat. Satana era greșit și era convins de lucrul acesta. Acum el trebuia să aleagă fie, prin supunere, să treacă de partea lui Isus, fie, prin minciună, să-și susțină partea. Prin confuzie și fraudă, el a părut să câștige un avantaj, dar pentru puțină vreme. Dumnezeu nu poate minți; El merge drept. Lucifer putea să spună adevărul, când aceasta îi servea cel mai bine scopul, dar nu putea merge decât strâmb, pentru a evita umilința și înfrângerea…

Satana a triumfat într-o presupusă superioritate, dar și-a mascat adevăratul caracter și scop prin înșelăciune. El nu putea să se prezinte dintr-o dată Universului așa cum era în realitate. Mersul lui strâmb trebuie lăsat să continue până se va descoperi singur ca un pârâș, înșelător, mincinos și ucigaș. Mai târziu, Satana s-a dezrădăcinat singur din universul ascultării. Amăgitorul a fost demascat prin moartea Fiului lui Dumnezeu. – Scrisoarea 16a, 1892