„Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat… astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase.”
Romani 1:21,29
În pofida răutății lumii antediluviene, acea epocă nu era, după cum se așteaptă, o eră a ignoranței și barbariei. Poporului i se oferea ocazia de a atinge un înalt standard moral și intelectual. Oamenii erau puternici din punct de vedere fizic și intelectual și posibilitățile lor de a acumula atât cunoaștere științifică, cât și religioasă erau inegalabile. Este o greșeală să credem că, întrucât trăiau mulți ani, mintea lor se maturiza mai târziu. Mintea lor se dezvolta de timpuriu și cei care nutriseră teamă de Dumnezeu și trăiau în armonie cu El continuau să crească în știință și înțelepciune toată viața lor.
Antediluvienii nu aveau cărți, nu aveau rapoarte scrise. Dar, datorită vigorii lor fizice și intelectuale, posedau o memorie puternică, aptă să perceapă și să rețină ceea ce li se comunica și să transmită, la rândul lor, posterității solia intactă. Departe de a fi o eră a întunericului religios, epoca era una și mai luminoasă. Întreaga lume avea ocazia să primească instrucțiunile de la Adam.
Scepticismul nu putea nega existența Edenului, care era vizibil pentru toți, cu intrarea păzită de îngerii supraveghetori. Ordinea creațiunii, grădina, istoria celor doi pomi din ea, de care era atât de strâns legat destinul uman, erau indiscutabile. Iar existența suprema autoritate a lui Dumnezeu, obligativitatea Legii Lui erau adevăruri de care oamenii greu se puteau îndoi, atâta vreme cât Adam se afla printre ei. În ciuda nelegiuirii predominante, exista o categorie de oameni sfinți, înnobilați prin comuniunea cu Dumnezeu, care trăiau ca în cer. Erau oameni foarte inteligenți și cu realizări minunate. Ei aveau o mare și sfântă misiune – dezvoltarea unor caractere drepte, prezentarea unei lecții de sfințenie nu numai pentru oamenii din vremea lor, ci și pentru generațiile viitoare. În Scriptură sunt menționați numai câțiva dintre cei mai proeminenți, dar, de-a lungul tuturor veacurilor, Dumnezeu are martori credincioși, închinători din inimă, adevărați. (Patriarhi și Profeți, pag. 70–72)
