„Spre seară, a venit un om bogat din Arimatea, numit Iosif, care era și el ucenic al lui Isus. El s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus… Iosif a luat trupul, l-a înfășurat într-o pânză curată de in și l-a pus într-un mormânt nou al lui însuși, pe care-l săpase în stâncă.”

Matei 27:57-60

Oamenii interesați le-au cerut preoților să le explice profețiile Vechiului Testament privitoare la Mesia și, încercând să formuleze răspunsuri false, aceștia începeau să semene cu nebunii. Multe minți rămăseseră cu convingerea că se împliniseră Scripturile…

Iosif era un ucenic al lui Hristos, dar, până atunci, nu se identificase cu El, de teama iudeilor. Acum el se duce curajos la Pilat şi-i cere trupul lui Hristos. Iosif era un om bogat, și aceasta îi conferea influență pe lângă guvernator. Dacă ar mai fi întârziat, trupul Mântuitorului ar fi fost pus laolaltă cu trupurile tâlharilor, într-un mormânt dezonorant.

Nicodim, fariseu fruntaş şi învățător, era şi el ucenic al lui Isus. El venise la Mântuitorul într-o seară, temător, parcă, să nu se afle că inima lui era tulburată. În acea seară, el ascultase cel mai important discurs rostit de buzele vreunui om [vezi Ioan 3]. Cuvintele auzite atunci i-au străpuns sufletul, fiind luminat de ele, dar Nicodim încă nu se identificase pe sine cu Hristos. El se afla printre cei despre care Ioan relatează: „Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulți au crezut în El; dar, de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe față, ca să nu fie dați afară din sinagogă”. Dar Nicodim se străduise, pe cât putea, să-L apere pe Hristos. Cu o ocazie, el îi întrebase pe farisei: „Legea noastră, osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?”…

După răstignire, Nicodim a venit la cruce, aducând un amestec de mir şi aloe, pentru îmbălsămarea trupului lui Hristos. El fusese martor la tratamentul crud al preoților, remarcase răbdarea şi îndurarea dumnezeiască a lui Hristos, chiar şi când era umilit. Nicodim vedea acum mai clar adevăratul caracter al marelui preot şi a venit curajos să ia trupul zdrobit al Mântuitorului său, privit de ceilalți ca trupul unui răufăcător. Astfel, el s-a identificat pe sine cu Hristos, în ruşinea şi moartea Sa.

O dată cu moartea lui Hristos, speranțele ucenicilor au dispărut. Adeseori, ei repetau: „Am avut credința că El era Cel care avea să restaureze Israelul”… Ei s-au adunat în camera de sus şi au închis și încuiat uşile, conştienți că, soarta iubitului lor Învățător putea fi oricând și a lor. (Manuscris 111, 1897; publicat în Manuscript Releases, vol. 12, pag. 419. 420)